Disparut~de unde era

UpDate la 14.01.2011 ! 

Acest articol va fi eliminat ! Deocamdata i se adauga eticheta altele !
~
27 mai 2009

CHESAR, CEZAR SAU ŢEZAR?
Constantin MĂLINAŞ
CHESAR, CEZAR, SAU ŢEZAR?
Iată o chestiune de lingvistică, ţinând de fonetica istorică, rămasă nedecisă de la romani, deoarece nu s-au putut aduce argumente sonore limpezi, în ceea ce priveşte pronunţarea, decât asupra modului în care scriau romanii, mai puţin despre valoarea fonetică reală a unor grupuri de litere, precum este cazul cu grupul „c + ae”, dacă se pronunţă „č”, sau „ţ”?

În actualitate vedem că în unele culturi s-a încetăţenit pronunţarea „č”, precum la noi, unde se citeşte şi se spune Cezar, pentru Caesar, în timp ce în alte culturi, cum este cea maghiară, s-a extins pronunţarea Ţezar, evident sub imperiul fonetic al ortografiei maghiare, unde c se pronunţă „ţ”. Fără a ne pretinde şi substitui specialiştilor, aducem doar în atenţie un pasaj dintr-un text românesc de pe la anul 1816, care face mărturie despre că atunci şi încă mai demult, grupul „cae”, la trecerea din limba latină în străromână şi cu continuare în limba română veche a avut valoarea fonetică ce, ci. Deci ar urma să pronunţăm Cipariu, iar nu Ţipariu, Peter Ceh, iar nu Peter Ţeh etc.

Mă refer la două versuri, care apar în manuscrisele rămase de la scriitorul beiuşean Dimitriu MECIU, autor cunoscut mai mult pentru ”Poema Munţilor Beiuşului”, de la 1816, pe care am republicat-o în anul 1996, cu studiu introductiv de istoricul literar Mircea POPA. Versurile invocate apar în traducerile făcute odinioară de către Dimitriu MECIU din opera „Ars amandi” (Despre iubire), de Publius Ovidius Naso, aflate în manuscrisele numerotate 560 şi 681 în fondul Filialei din Cluj-Napoca a Bibliotecii Academiei Române. De acolo luăm Elegia V: „Culcare cu Corina”, care sună astfel:

„Ziua, când căldură fu/ Dup-amiază un ceas trecu/ În pat trupul ostenit/ Spre odihnă l-am tocmit./ Fereastra o parte-nchisă/ Şi alta era deschisă./ Lumina era în casă/ Ca şi-n pădurea cea deasă./ Sau cum steaua luminează/ Când soarele nu-i de faţă,/ Sau cum când noaptea trece/ Şi ziua întârzie./ C-asta-i lumina aleasă/ Fecioarei care-i greţoasă./ Unde fricoasa ruşine/ Se poate ascunde bine./ Vine Corina îndată/ Cu ia dezbrăcinată/ Cu cosiţa piectinată/ Pe umere-n jos lăsată./ Cum fu la culcat aleasă/ Semiramis cea frumoasă./ Sau cum de Lais se spune/ Care pe mulţi iubiţi ţine./ Eu în sus o am ridicat/ Şi nu m-am împiedecat./ Ea cu ia aceeie/ A se-nveli străduie/ Şi aşa se-mpotrivea/ Ca cum a-nvinge n-ar vrea./ Dar s-au învins cu lesnire/ Dintr-a sa bunăvoire./ Când trupul ei cel plăcut/ Dezvelit eu l-am văzut./ Pielea dânşii cea curată/ Nici cum nu era pătată./ Ce umere desfătate/ Am prins şi braţe spălate./ Dar a ţâţelor ei stare/ Fu bună spre apăsare./ Sub pieptul ei cela lat/ Sta pântecul aşezat./ Sub coapsele subţirele/ Prinsei pulpe tinerele./ Ce voi spune eu mai multe/ Ce-s vrednice de laude./ Că aşa o-am strâmtorit/ Cât pielea ni s-au lipit./ Alte, dac-am isprăvit/ Osteniţi am odihnit./ Multe zile mi-ar plăcea/ Să pot petrece aşa.”

Din textul tradus atrăgător ne reţine distihul: „Vine Corina îndată/ Cu ia dezbrăcinată”, unde este folosit la feminin un adjectiv, care ulterior s-a restrâns şi consacrat la masculin plural, pornind chiar de la etimonul latin „braca, bracae, bracarum” = pantaloni, nădragi, iţari - la galli, la mezi. De la această rădăcină, în româna veche a trecut şi s-a format substantivul arhaic „brăcinar”, cu înţelesul de şiret pentru legat pantalonii. Prin urmare, Corina a venit la iubitul ei cu ia scoasă de sub şiretul cu rol de curea, adică a venit dezbrăcinată, cum astăzi nu se mai poartă şi, mai ales, nu se mai spune. Cuvântul compus din rădăcina „bracae”, formând cu prefix verbul „disbraco, disbracare”, arată că pe la 1816 pronunţarea firească a grupului grafic „cae” era „ce, ci”. Prin extensie putem socoti că şi Caesar se va fi pronunţat Cezar!

În cunoscutul Dicţionar al limbii române moderne, de Dimitrie Macrea, din anul 1958, sunt înregistrate şi alte forme morfologice, care confirmă trecerea fonetică: „brăcinar, brăcinare”, provenind din forma rară „brăcire” plus sufixul „ar”. Cât priveşte lexemele „a îmbrăca, a dezbrăca, îmbrăcare, dezbrăcare, îmbrăcăminte, dezbrăcăminte”, toate sunt neologisme, venite târziu în limba română modernă, din influenţa nouă a limbii latine, poate şi din franceză, unde există verbul „braquer” (cf. Quillet, 2). Aşadar, avem exemplul vechi necesar, ca să pronunţăm Cezar, nu Chesar, sau Ţezar, să pronunţăm Timoteiu CIPARIU, nu ŢIPARIU. Ca să nu mai vorbim despre eroarea mimetică a celor, care din ignoranţă pronunţă „ŢiDi”, în loc de ”Sidi”, pentru CD.

Conf. Univ. Dr. Constantin MĂLINAŞ
Mai, 2009
(Publicat de ADMINISTRATOR la 4:46)
Facusem un comentariu, SI, revenind din alta adresa, DISPARUSE. Norocul meu,pastrasem adresa ,de la mine, ACTIVA .
Voi anula aceasta postare CARE NU-MI apartine, incerc sa iau legatura cu blogul respectiv.
~adresa era:
http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/05/chesar-cezar-sau-tezar.html